Mihai Diaconescu - Interpretând Ceaikovski

La începuturile sale, care nu sunt foarte îndepărtate în timp, muzicologia era orientată spre cercetarea operelor muzicale, prin analiza partiturilor rezultate din efortul creator al compozitorilor. Interpreții, cu excepția unor compozitori virtuozi, ca Chopin, Liszt, sau Paganini, erau considerați simpli executanți, personaje secundare, nefiind menționați în tratatele de istoria muzicii, sau în tomurile semnate de marii muzicologi. În ultimele decenii, muzicologia s-a orientat tot mai mult spre analiza fenomenului interpretării, iar conceptul de operă muzicală a fost extins, cuprinzând și procesele ce țin de comunicarea mesajului încorporat în partitură. Au apărut numeroase studii privind diferitele aspecte ale actului interpretativ, cercetări interdisciplinare efectuate de muzicologi, psihologi, sau medici neurologi. Iar mai recent, s-a dezvoltat o nouă ramură a acestei arii de cercetare, și anume analiza interpretării de către interpretul însuși. Această schimbare de paradigmă are ca rezultat, printre altele, promovarea unui tip de artist complex – interpretul cercetător, care ne introduce în laboratorul său de creație, pornind de la analiza partiturii – proces în care filtrul propriei sensibilități are un rol covârșitor –, și continuând cu etapele pe care le parcurge până la interpretarea ei pe scenă. Numeroși muzicieni cercetători, mai ales din zona anglo-americană, au dedicat pagini captivante acestui tip de cercetare autoanalitică. În România, ea este favorizată de doctoratul profesional, care-i încurajează pe tinerii muzicieni să-și analizeze prestațiile scenice și modul în care le-au realizat. Prezentul volum, semnat de pianistul Mihai Diaconescu, este rezultatul unui asemenea demers autoanalitic.

Adriana Bera